Vocația unificatoare a cântării și a artei bizantine într-o lume tot mai divizată
„Astăzi, Biserica se află într-o lume împărțită între tradiție și modernitatea secularizată”. Acest context poate genera două stări de lucruri la fel de periculoase: pe de o parte, ispita modernizării artei, arhitecturii și cântării sacre, determinată de tendința lumii în care trăim și în care „totul” se modernizează; și, pe de altă parte, pericolul încremenirii autosuficiente la umbra dictonului „așa e tradiția”. În primul caz, s-ar putea pierde total legătura cu izvorul din care s-au plămădit arta și muzica autentice, anume, rugăciunea în comuniune a celor vii cu cei adormiți, a celor sfinți împreună cu a celor ce doresc să se sfințească, având în vedere că „spațiul vital al artei, ca și al muzicii bizantine este rugăciunea”. În cel de-al doilea caz, s-ar putea pierde legătura cu realitatea concretă în care trăim, condamnându-ne de bunăvoie la autoizolare.
Și arta, și cântarea sacră sunt surse de bucurie curată și sfântă. Așa a definit rolul artei Constantin Brâncuși. El spunea: „Nu căutați mistere în lucrările mele; ele vă oferă bucurie curată, cei ce sunt aproape de Dumnezeu au înțeles acest lucru”. Deci arta ascunde în sine taina comuniunii omului cu Dumnezeu care ne deschide spre bucuria curată și netrecătoare.
Același lucru se poate spune și despre muzica bizantină; ea produce bucurie curată, care vine în sufletul omului după ce el se curățește de patimile egoiste; de aceea, toată muzica bizantină poartă în ea pecetea ascezei, a sfintelor nevoințe. Cântările de Paști, de pildă, sunt compuse de oameni care și-au plâns păcatele în timpul Postului Mare, de oameni care au trăit în asceză, de oameni care au încercat permanent să se detașeze de toată grija cea lumească; nu ca să rămână într-un vid, ci ca să se atașeze de Cel Netrecător, de Cel cu adevărat Viu, de Cel care are viață din belșug, Hristos cel înviat.
Aproximativ în aceeași termeni, cu referire la cântarea bisericească, dar cu aplicare și în cazul artei și arhitecturii bisericești, se exprimă și teologul grec Christos Yannaras:
Biserica a dezvoltat un gen de muzică ce nu satisface sentimentul, ci muzica bisericească provoacă o stare de trezvie. Muzica bisericească nu are în vedere sentimentele individuale, ci urmărește să transforme această prezență colectivă în relație și comuniune. Când mergem într-o sală de concerte, toți stau unul lângă altul, necunoscându-se și neavând nici o relație între ei... În Biserică, rolul muzicii nu este acesta. Rolul muzicii este acela de a face din toți un trup euharistic; ne ajută să transformăm viața noastră în comun în ofrandă adusă lui Dumnezeu.
Despre cântarea bisericească, dar și despre arta și arhitectura bisericească, se poate spune că sunt ortodoxe dacă sunt în conformitate cu Liturghia ortodoxă, cu spiritul și conținutul acesteia, în care se reflectă Sfânta Scriptură și teologia sfinților părinți. Ele sunt învelișuri ce învăluie misterul liturgic, dar îl și revelează în același timp. Pe această treaptă, ele nu mai pot fi acuzate de încremenire și nu mai reclamă necesitatea „modernizării”. Frumusețea tainică a Liturghiei, ca și a întregului cult divin, exprimată prin imagine, formă arhitectonică și cântare, este „respirație” vindecătoare într-o lume îmbolnăvită de patimi. În relațiile intercreștine, arta sacră, cu formele ei multiple de exprimare, nu este doar o modalitate de afirmare a identității, ci și un posibil câmp de dialog în care sunt invitați să se întâlnească toți cei iubitori de frumusețe sfântă, dătătoare de bucurie veșnică.
CÂNTAREA ȘI ARTA BISERICEASCĂ ÎN TRADIȚIA BIZANTINĂ
Locul și semnificațiile lor în cadrul cultului divin
Pr. Prof. dr. Viorel SAVA
Facultatea de Teologie Ortodoxã, Iași
Și arta, și cântarea sacră sunt surse de bucurie curată și sfântă. Așa a definit rolul artei Constantin Brâncuși. El spunea: „Nu căutați mistere în lucrările mele; ele vă oferă bucurie curată, cei ce sunt aproape de Dumnezeu au înțeles acest lucru”. Deci arta ascunde în sine taina comuniunii omului cu Dumnezeu care ne deschide spre bucuria curată și netrecătoare.
Același lucru se poate spune și despre muzica bizantină; ea produce bucurie curată, care vine în sufletul omului după ce el se curățește de patimile egoiste; de aceea, toată muzica bizantină poartă în ea pecetea ascezei, a sfintelor nevoințe. Cântările de Paști, de pildă, sunt compuse de oameni care și-au plâns păcatele în timpul Postului Mare, de oameni care au trăit în asceză, de oameni care au încercat permanent să se detașeze de toată grija cea lumească; nu ca să rămână într-un vid, ci ca să se atașeze de Cel Netrecător, de Cel cu adevărat Viu, de Cel care are viață din belșug, Hristos cel înviat.
Aproximativ în aceeași termeni, cu referire la cântarea bisericească, dar cu aplicare și în cazul artei și arhitecturii bisericești, se exprimă și teologul grec Christos Yannaras:
Biserica a dezvoltat un gen de muzică ce nu satisface sentimentul, ci muzica bisericească provoacă o stare de trezvie. Muzica bisericească nu are în vedere sentimentele individuale, ci urmărește să transforme această prezență colectivă în relație și comuniune. Când mergem într-o sală de concerte, toți stau unul lângă altul, necunoscându-se și neavând nici o relație între ei... În Biserică, rolul muzicii nu este acesta. Rolul muzicii este acela de a face din toți un trup euharistic; ne ajută să transformăm viața noastră în comun în ofrandă adusă lui Dumnezeu.
Despre cântarea bisericească, dar și despre arta și arhitectura bisericească, se poate spune că sunt ortodoxe dacă sunt în conformitate cu Liturghia ortodoxă, cu spiritul și conținutul acesteia, în care se reflectă Sfânta Scriptură și teologia sfinților părinți. Ele sunt învelișuri ce învăluie misterul liturgic, dar îl și revelează în același timp. Pe această treaptă, ele nu mai pot fi acuzate de încremenire și nu mai reclamă necesitatea „modernizării”. Frumusețea tainică a Liturghiei, ca și a întregului cult divin, exprimată prin imagine, formă arhitectonică și cântare, este „respirație” vindecătoare într-o lume îmbolnăvită de patimi. În relațiile intercreștine, arta sacră, cu formele ei multiple de exprimare, nu este doar o modalitate de afirmare a identității, ci și un posibil câmp de dialog în care sunt invitați să se întâlnească toți cei iubitori de frumusețe sfântă, dătătoare de bucurie veșnică.
CÂNTAREA ȘI ARTA BISERICEASCĂ ÎN TRADIȚIA BIZANTINĂ
Locul și semnificațiile lor în cadrul cultului divin
Pr. Prof. dr. Viorel SAVA
Facultatea de Teologie Ortodoxã, Iași