În sec. XIX, la aproape patru secole de la apariția tiparului este tipărită prima carte de cântări în notație psaltică (neumatica bizantină) și anume Anastasimatarul lui Petru Efesiul - București, mai 1820 - după ”sistima nouă” a reformei hrisantice. Și aceasta nu neapărat din cauza dificultăților tehnice, deoarece prima carte de muzică tipărită în lume datează din anul 1500, când Ottaviano dei Petrucci a tipărit, la Veneția, Harmonicae musices Odhecaton, iar în părțile românești, la Brașov și Sibiu, Johannes Honterus și Gabriel Reilich tipăreau muzică deja în sec. al XVI-lea și, respectiv, în sec. al XVII-lea.
Alte tipărituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii imediat următori lucrării lui Petru Efesiul (de la București, din 1820): la Paris, în 1821 (Chrisant), la Viena, în 1823 (Macarie Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 încoace. Şi de asemenea într-un mod asemănător situaţiei manuscriselor, cărţi tipărite cuprinzând doar textele literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole mai devreme în aproximativ aceeaşi (sau într-o apropiată) zonă românească - Octoihul publicat de Macarie la 1510 şi apoi, în repetate rânduri, de Coresi tot în cursul sec. al XVI-lea.
Dar şi după apariţia tiparului psaltic, două aspecte sunt de menţionat în mod special, care şi ele luminează raportul foarte ”elastic”, tot de factură orală, al cantării şi al cântăreţilor faţă de ”litera scrisă”. Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare continuare a tradiţiei manuscriselor, atât în secolul trecut, cât şi în secolul nostru, mai ales în prima sa parte, mulţi dintre psalţi alcătuindu-şi ”culegeri” proprii, selective, de cântări. Norma pe care o tipăritură foarte răspândită o poate impune, se manifestă în domeniul cantării încă destul de relativ. Cântăreţul bisericesc prefera de multe ori adecvarea repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.
De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată în practică destul de liber, variaţiile introduse şi acumulate treptat ducând la schimbări şi chiar producând o oarecare evoluţie în timp, adesea într-o continuitate a obişnuinţelor şi conform necesităţilor unei adecvări stilistic-interpretative locale, pe care intenţiile de uniformizare, prin tipărituri sau şcoli de cântăreţi organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.
În general, şi în domeniul cantării bisericeşti, tendinţele de uniformizare (urmând unui ”principiu al stabilităţii şi uniformităţii cultului”), atunci când sunt exagerate, ele nu sunt neapărat o expresie ideală a unităţii, ci mai curând o deformare a ei. Într-un necesar echilibru liturgic şi ca o sacramentală recapitulare a diversităţii, unitatea de credinţă şi de viaţă religioasă îşi găseşte adevărata expresie într-o uniformitate doar relativă. În cadrul acesteia se poate vorbi, spre exemplu, despre stabilitatea şi continuitatea tradiţiei bizantine a cântării, ce poate fi urmărită sub diferitele sale aspecte particulare şi după reforma hrisantică de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, până la variantele de azi ale cântării liturgice din Biserică Ortodoxă - la fel de bine ca şi în epoci mai îndepărtate.
Părintele Vasile Grăjdian
Alte tipărituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii imediat următori lucrării lui Petru Efesiul (de la București, din 1820): la Paris, în 1821 (Chrisant), la Viena, în 1823 (Macarie Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 încoace. Şi de asemenea într-un mod asemănător situaţiei manuscriselor, cărţi tipărite cuprinzând doar textele literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole mai devreme în aproximativ aceeaşi (sau într-o apropiată) zonă românească - Octoihul publicat de Macarie la 1510 şi apoi, în repetate rânduri, de Coresi tot în cursul sec. al XVI-lea.
Dar şi după apariţia tiparului psaltic, două aspecte sunt de menţionat în mod special, care şi ele luminează raportul foarte ”elastic”, tot de factură orală, al cantării şi al cântăreţilor faţă de ”litera scrisă”. Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare continuare a tradiţiei manuscriselor, atât în secolul trecut, cât şi în secolul nostru, mai ales în prima sa parte, mulţi dintre psalţi alcătuindu-şi ”culegeri” proprii, selective, de cântări. Norma pe care o tipăritură foarte răspândită o poate impune, se manifestă în domeniul cantării încă destul de relativ. Cântăreţul bisericesc prefera de multe ori adecvarea repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.
De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată în practică destul de liber, variaţiile introduse şi acumulate treptat ducând la schimbări şi chiar producând o oarecare evoluţie în timp, adesea într-o continuitate a obişnuinţelor şi conform necesităţilor unei adecvări stilistic-interpretative locale, pe care intenţiile de uniformizare, prin tipărituri sau şcoli de cântăreţi organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.
În general, şi în domeniul cantării bisericeşti, tendinţele de uniformizare (urmând unui ”principiu al stabilităţii şi uniformităţii cultului”), atunci când sunt exagerate, ele nu sunt neapărat o expresie ideală a unităţii, ci mai curând o deformare a ei. Într-un necesar echilibru liturgic şi ca o sacramentală recapitulare a diversităţii, unitatea de credinţă şi de viaţă religioasă îşi găseşte adevărata expresie într-o uniformitate doar relativă. În cadrul acesteia se poate vorbi, spre exemplu, despre stabilitatea şi continuitatea tradiţiei bizantine a cântării, ce poate fi urmărită sub diferitele sale aspecte particulare şi după reforma hrisantică de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, până la variantele de azi ale cântării liturgice din Biserică Ortodoxă - la fel de bine ca şi în epoci mai îndepărtate.
Părintele Vasile Grăjdian